Am fost diagnosticată cu diabet de tip 1 la vârsta de 6 ani. La acel moment, nu înțelegeam exact ce înseamnă. Eram un copil care voia să se joace, să râdă, să alerge – iar dintr-odată, viața mea a început să fie măsurată în glicemii, injecții și vizite la medici. Nu pot spune că am conștientizat gravitatea situației atunci, dar amintirile sunt încă vii: fețele medicilor – unii calzi și încurajători, alții reci, poate lipsiți de empatie – și ochii mamei mele, plini de teamă.
Pentru mama, diagnosticul meu a fost un șoc imens. Frica de hipoglicemie a devenit o constantă în viața noastră, o umbră care ne însoțea pretutindeni. Nu era vorba doar de cifre sau de tratamente – era vorba despre viața copilului ei. Poate tocmai de aceea, dintr-o dorință profundă de protecție, mama nu m-a lăsat să merg în tabere, excursii sau alte activități care nu includeau alți copii cu diabet și supraveghere continuă. Era greu de explicat atunci și poate chiar frustrant pentru mine, dar acum înțeleg cât de terifiant trebuie să fi fost pentru ea să nu fie acolo, să nu poată interveni în cazul unei crize.
În școală, nu am fost niciodată victima bullyingului – un noroc pentru care sunt recunoscătoare. Totuși, nici nu m-am simțit complet inclusă. Diabetul era un fel de zid invizibil între mine și ceilalți. În timp ce colegii mei își trăiau copilăria fără griji, eu aveam program strict, monitorizări, rezerve de glucoză în ghiozdan și mereu un sentiment că trebuie să fiu „cu ochii în patru”.
Cu toate acestea, viața cu diabet nu a fost doar despre restricții sau frici. A venit și cu lecții valoroase și uși deschise. Diabetul m-a învățat responsabilitatea de la o vârstă fragedă, m-a ajutat să fiu organizată, să am grijă de mine și de cei din jur. A fost, paradoxal, o poartă spre oportunități neașteptate.
Meseria pe care o am astăzi a fost influențată în mare parte de experiențele mele. Am cunoscut oameni extraordinari prin intermediul proiectelor în care m-am implicat – prieteni din toată lumea cu care împărtășesc nu doar diagnosticul, ci și o viziune comună despre viață. Am avut ocazia să vorbesc deschis despre ce înseamnă să trăiești cu o boală cronică și să îi ajut și pe alții să se simtă mai puțin singuri în lupta lor.
Până spre vârsta de 14 ani, tehnologia nu făcea parte din viața mea de persoană cu diabet. Nu existau senzori, alarme sau aplicații care să mă ajute. Erau alte vremuri – mai simple, dar și mai pline de incertitudine. În lipsa gadgeturilor moderne care astăzi îți pot salva viața în somn, aveam ceva mult mai special: pe Veta, cățelușa noastră teckel. Nu știu cum, dar Veta simțea când aveam hipoglicemie în timpul nopții și o trezea pe mama. De multe ori, prezența ei ne-a salvat. A fost primul „dispozitiv de alertă” din viața noastră – viu, blănos și neprețuit.
Acum, la 26 de ani, port senzori, pompe, am aplicații care îmi oferă control și siguranță. Iar de fiecare dată când vibrează telefonul sau ceasul. Tehnologia a venit târziu, dar când a venit, a adus și o liniște pe care nu am cunoscut-o niciodată înainte.
Da, viața cu diabet e o călătorie cu suișuri și coborâșuri. Uneori e obositoare, alteori e inspiratoare. Dar privind în urmă, la cei 20 de ani trăiți cu această afecțiune, pot spune cu inima deschisă: diabetul face parte din mine, dar nu mă definește. M-a provocat, m-a modelat, dar mi-a oferit și o voce. Iar cu acea voce aleg să spun povestea mea – a unei copilării diferite, a unei mame curajoase, și a unei femei care a transformat o frică într-o forță.